Am mers peste 4 000 de kilometri de una singură ca să scap de datorii

Am mers peste 4 000 de kilometri de una singură ca să scap de datorii

Acum câțiva ani aveam datorii de 20 de mii de dolari, când am hotărât să merg pe jos de-a lungul Statelor Unite. Nu făcusem drumeții mai lungi de-un weekend, rămâneam fără suflare când urcam spre apartamentul propriu, dar ideea de a traversa o întreagă țară la pas mă fascina. Mă gândisem întotdeauna că a călători pe termen lung e ceva posibil doar pentru pensionari și copii de bani gata, dar ideea asta mă tot sâcâia și știam c-o să regret mereu dacă nu încerc.

Trebuia doar să găsesc banii s-o fac.

Drumul crestelor Pacificului e o rută de drumeție lungă de 4 265 de kilometri care se întinde din deșertul Californiei, aproape de granița cu Mexic, până la Cascadele Nordice din Canada, traversând toată California, Oregonul și Washingtonul. Ruta a ajuns celebră datorită cărții din 2012 de Cheryl Strayed, Wild, care a fost ulterior adaptată într-un film cu Reese Witherspoon.

Drumețul comun termină călătoria asta în cinci luni. Mai bine de două treimi dintre cei care încep traseul ăsta nu-l termină pentru că abandonează, se rănesc sau rămân fără bani. Și nu-i chiar o plimbare în parc: creșterea și scăderea nivelului echivalează cu escaladarea Everestului de aproximativ 16 ori. În plus, există mai puțin de 90 de oameni atestați documentar care să fi făcut ruta asta de două ori, inclusiv eu.

La momentul respectiv eram o tipă de 25 de ani cu un post modest într-un job plictisitor în servicii clienți, în Wellington, Noua Zeelandă (adică locul de baștină al Stăpânului inelelor) și câștigam cam 30 de mii de dolari pe an. Era, ce-i drept, un purcoi de bani pentru această fostă chelneriță care n-a făcut nicio facultate. Îmi petreceam zilele în fața calculatorului, la telefon și în urletele băutorilor de Chardonnay, care „vor să vorbească cu managerul [meu]”.

Drumețiile aveau să fie salvarea mea din lumea corporatistă, din care nu simțisem niciodată că fac parte, de la infinitul cântec de Dolly Parton, la senzația că în 30 de ani o să fiu în continuare în bucătărie, ascultând cum și-a renovat Karen camera de oaspeți. În cele 18 luni dinainte de drumeție, absolut fiecare cent în plus din salariul meu lunar a fost azvârlit către datoriile pe care le adunasem dintr-o afacere online cu haine pe care-o pornise, dar care ajunsese să mă coste mai mult decât câștigam.

Ziua în care mi-am dat seama că, în loc să arate pe minus, contul meu din bancă era pe plus, am urlat, am plâns și-am făcut chestia aia pe care-o fac oamenii care-și taie cardurile de credit, numai că foarfeca mea era prea tocită să și meargă. Simbolismul nu conta. Scăpasem de datorii.

Apoi am făcut-o. Mi-am dat demisia de la job și după trei luni de alergat pe teren denivelat de două ori pe săptămână, cu jumătate de inimă, am făcut toată ruta în patru luni. M-am bazat pe bunătatea străinilor care-o culegeau pe turista asta jegoasă, când eam disperată să ajung în oraș. Am traversat Asia de sud-est pe bicicletă și am făcut pe jos circuitul Annapurna din Nepal. Singura problemă a fost când m-am întors acasă peste un an și eram falită, șomeră și disperată după ocazia să mai fac o dată ruta. Voiam să mă întorc în locul care nu numai că mă făcuse puternică fizic și psihic, dar mă înconjurase cu o comunitate care, la rândul ei, nu voia să se mulțumească cu o viață tradițională.

Prima mea drumeție, în 2017, m-a costat mai bine de șase mii de dolari. N-am fost în stare să țin cheltuielile în detaliu, ca să știu pe ce s-au dus toți banii ăștia și, să fiu sinceră, eram mult prea ocupată să fiu sedusă de entuziasmul excursiei cât să-mi pese. A doua oară am jurat c-o să-mi monitorizez obiceiurile de cheltuială ca să estimez mai bine cât mi-ar trebui pe viitor, pe termen lung.

Cum am economisit zece mii de dolari în 11 luni, ca să fac ruta crestelor Pacificului

N-aveam nevoie decât de 4 500 de dolari pentru drumeție în sine, dar am economisit mai mult de dublu decât ce-mi trebuia, ca tampon și pentru călătorii în plus prin Statele Unite după. Îmi mai doream și niște timp după excursie, ca să mă destind, fiindcă poate să fie foarte șocant să te arunci înapoi în viața „normală”. Uite cum am făcut:

Locuiește cu trei colegi de apartament: Pentru 400 de dolari pe lună am împărțit o cameră cu partenerul meu de la momentul respectiv, într-o casă veche, minusculă, la marginea orașului. Era curent, era frig și umezeală (ca majoritatea caselor în partea aia de țară), dar prețul unui pulover în plus și al unui dezumidificator meritau cei 500 de dolari pe lună în plus pe care-i economiseam astfel. Mai ales când cu 900 de dolari pe lună aici n-aș găsi decât cea mai simplă garsonieră.

Taie din costurile cumpărăturilor: Mâncarea era cea mai mare cheltuială la care puteam să economisesc, după chirie. Soluția e simplă: fă-ți 90% dintre mese acasă, de la zero, fă-ți singur cafeaua și ia ce rămâne la muncă, ca să poți să mănânci în fața lui Karen, cu o privire absentă.

Nu mai cumpăra mizerii: Știam că n-o să mă bucur de difuzorul ăla scump de aromoterapie în timp ce dorm sub Calea Lactee, pe partea cealaltă a globului. Oprește-te și gata. Nu-ți trebuie. Fă-ți viața și mai ușoară și pur și simplu nu intra în magazinul ăla cu chestii pentru casă.

Ia-ți joburi mărunte: Poți să economisești doar într-atât, înainte să aluneci de la frugalitate la transformarea în scârțanul ăla de prieten care zice „mi-am uitat portofelul acasă” (fmm, Tom). Veniturile din joburi în plus sunt bani pe care încă nu i-ai justificat. Eu mi-am folosit aptitudinile ruginite de actorie, ca să fiu pacientă „reală” pentru medicii în devenire. Da, a trebuit să mă prefac că am chlamydia, da, unii dintre medici nu și-au dat seama că doar jucam un rol și, nu, nu mi-a propus nimeni după aceea să mă scoată în oraș.

Cum am cheltuit cei 4 500 de dolari de care aveam nevoie pentru drumeție în sine

Costurile de drumeție au fost simple. Am folosit același echipament minimalist ca și prima dată. De asemenea, mi-am îmbunătățit controlul asupra impulsurilor a doua dată când am făcut ruta. Mi-a fost un pic mai ușor să știu când sunt chiar epuizată până-ntr-acolo încât am nevoie de ceva gen o noapte în plus la hotel sau o masă caldă la un restaurant, versus când sunt doar obosită și iau decizii proaste. Ceea ce face mai simplă defalcarea celor patru luni pe care le-am petrecut în drumeție în:

Călătoria și asigurarea de călătorie: 1 280 de dolari

Drumul tur-retur din Noua Zeelandă la Los Angeles mi-a scos din buzunar 750 de dolari, iar găsirea unei asigurări care să mă acopere la peste trei mii de metri altitudine, în caz de urgențe medicale, m-a costat încă 530 de dolari. Până la urmă, soarta s-a asigurat că o cădere nasoală pe rută, în nordul Californiei, o să mă bage la urgențe, necesitând nouă copci, așa că nu poate să zică nimeni că nu mi-am scos banii.

Mâncare pe rută: 1 300 de dolari

Mâncarea. În general cea mai scumpă parte dintr-o drumeție de cursă lungă și de departe partea mea preferată a unei excursii. Am cheltuit în medie 12 dolari pe zi doar pe mâncarea de mâncat în timpul mersului. Am ales să-mi trimit doar câteva cutii pe rută, ca să mă asigur că nu mă plictisesc de ce mâncam. În continuare îmi vine să vomit când vâd o smochină uscată.

Ayesha Cording full food resupply PCT-2018 hike

Iată o parte din ce-am mâncat pe drum.

De obicei, cutiile mele constau dintr-un sortiment variat de batoane, migdale, ciocolată neagră, fructe uscate, pudră proteică, pachețele de mâncare de bebeluși, care se storc (când n-aveam energia să mestec) și cât de multe pungi de chipsuri puteam să înghesui.

Ayesha Cording care package PCT trail 2018 hike

Asta-s eu cu un pachet pe care mi l-am trimis singură. Uneori îmi mai trimiteau și prietenii chestii.

De câteva ori am avut noroc și-am primit un pachet de nevoi de la un prieten care face și el drumeții. O pungă mare de boabe de cafea pentru espresso în ciocolată, balsam de păr și bețișoare de urechi l-a făcut pe funcționarul de la poștă să vrea să-mi verifice pulsul. Chestiile astea simple te bușesc după ce stai atât de mult în pădure.

Echipament și echipament de rezervă: 480 de dolari

Asta a inclus o pereche de rezervă de adidași de alergat pentru drumeții (bocancii de drumeții sunt depășiți), o nouă saltea gonflabilă de dormit și un filtru de apă. Echipamentul pe care-l aveam deja includea un rucsac, cort, sac de dormit, baterie portabilă și bețe de drumeție.

Cheltuieli urbane (camere de hotel/mâncare/băutură/rufe): 1 200 de dolari

Orașele există ca să împarți o cameră de hotel cu oricât de mulți alți excursioniști poți, să mănânci înghețată din cutie la zece dimineața și să pătezi cearceafurile de la hotel cu picioarele pe care ți s-a lipit jegul (chiar dacă le-ai frecat câte-o jumătate de oră la duș. Pe fiecare.). Stăteam la hotel cam o dată pe săptămână și dacă împărțeam la patru drumeți, ne costa cam 20-30 de dolari de căciulă.

Abonamente (muzică și cărți audio) plus factura de telefon: 240 de dolari

Câteodată am nevoie de imnuri de club ca să ajung până-n vârful dealului.

Ce-o să-mi amintesc mereu

Există metode prin care-aș fi putut să-mi fac excursia și mai ieftină; cum ar fi să folosesc mai bine rețeaua de „îngeri ai drumeților” – oameni buni, cărora le place să ajute drumeți – să-mi petrec mai puțin timp la oraș sau să mănânc punga aia sigilabilă, misterioasă, cu pudră albă în ea, care domină fiecare cutie de donații pentru drumeți de pe ruta aia.

Realitatea e că n-o să ții minte acei câțiva dolari în plus pe care i-ai cheltuit ca să-ți speli rufele la oraș, n-o să ții minte când, în decursul a 24 de ore, te-ai împiedicat de o piatră, ți-ai scrântit glezna, te-ai căcat pe tine și-apoi ți-a venit ciclul (alea au fost vremuri negre). Dar o să țin întotdeauna minte vara pe care mi-am petrecut-o pe ruta crestelor Pacificului, unde am trăit pur și simplu, m-am simțit vie și am experimentat un lucru în care timpul meu nu putea fi cumpărat.

Ruta m-a obligat să trăiesc fix clipa, nu să stau la mine-n cap. Mi-a arătat că viața nu trebuie să fie această chestie mare și grea, pe care s-o explorăm singuri. Mi-a amintit că foamea copilărească de a analiza lumea din jur încă există, chiar dacă ea a încercat s-o smulgă cu „maturitatea” din noi. Am simțit mai mult în cele patru luni pe traseu decât în cei 20-și-ceva de ani care le-au precedat – epuizată, înfricoșată, exaltată, curajoasă și, în cele din urmă, pur și simplu recunoscătoare. Pentru fiecare clipă, pentru fiecare sacrificiu financiar pe care l-am făcut ca să ajung aici și, în cele din urmă, pentru că am avut cumva previziunea mistică de a-mi lua la mine o pereche în plus de chiloți.

Nu plătești pentru ce-ți oferă traseul. Faci ce trebuie să faci ca să ajungi acolo.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

Lasa un comentariu

Close Menu
%d bloggers like this:
Bitnami